Din ecoul conștiinței mele
Îmi răsună-n suflet o mângâiere,
Gândindu-mă că odinioară
În inimă-mi era primăvară.
Locuința îmi era Edenul,
Iar puritatea îmi sculpta poemul.
Soarele îmi erai tu, Dumnezeu,
Iar Adam și Evă îți eram eu.
Fugeam printre miile de stele,
Râdeam și mă împiedicam de ele,
Cădeam și mă prindeai grațios,
Copil fiind, te priveam duios.
Petreceam tot timpul împreună,
Îmi povesteai despre sora Lună,
Doar în ochii tăi găseam răspunsuri, Meditam la răsărituri și apusuri.
Umblând după obiecte deșarte,
Devenisem atât om, cât și șarpe.
Și, mușcând din veninul dorinței,
Am simțit lacrima făgăduinței.
Chiar de puteai, m-ai lăsat să aleg:
Fie să te cunosc, fie să te neg.
Oferindu-mi iertarea ta,
Mi-ai spus: ,,Te voi aștepta!”
Mi-ai îngăduit să mă nasc din nou,
Mi-ai oferit un alt tărâm cadou
Unde timpul mi-l puteam petrece,
Fiind un muritor și cald și rece.
Alesesem bogăția lumii,
Dar mi-am agravat abisul inimii.
Am început să caut sensul meu,
Căci sufletu-mi îți ducea lipsa mereu.
Credeam c-aceasta ni-i istoria:
Eu om, tu erou ce-mi dedici gloria.
Eu Aladin, iar tu cel din lampă,
Eu cel liber, iar tu cel prins în groapă.
Am refuzat nemurirea,
Am refuzat iubirea,
N-ai putut rezista să nu mă vezi
Și ai continuat să mă veghezi.
Mi-ai amintit că tu ești om și zeu,
Trei într-un unic Dumnezeu.
Că viața fără iubire-i teamă,
Că tu îmi ești tată, frate, mamă.
Ai venit din cerul tău iubit,
Mi-ai cuprins inima și m-ai topit!
de Alexandra Caliman