Fii lumina lui Cristos înviat ce strălucește în întuneric şi noaptea nu te va mai cuprinde!
Săptămâna trecută am dat ceasul cu o oră înainte pentru a avea în plus o oră de lumină, pentru a smulge nopţii şi întunericului puţină lumină. Ziua învierii Domnului Cristos este ziua luminii, este scotocire prin viaţa noastră, aşa cum este ea, pentru a o smulge întunericului, pentru a o scoate din ghearele nopţii lumii în care vieţuim, pentru a o duce în mâinile lui Dumnezeu.
Evanghelistul Ioan ne spune că: „În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena, se duse, dis-de-dimineaţă, la mormânt, pe când era încă întuneric” (In. 20,1). Mormânt şi întuneric două realităţi crude care depăşesc înţelesul banal al cuvintelor deoarece ne arată bezna – nu cea de afară – ci cealaltă, mult mai apăsătoare, tenebroasă, cuibărită mişeleşte în tainițele sufletului; şi pe acest tărâm pierdem în mod dramatic speranţe, idealuri, vise şi planuri. Ce căutaţi în noaptea sfântă a învierii? Un Dumnezeu mort închistat în măruntaiele pământului? Un Dumnezeu învins de țărână? Un Cristos într-un mormânt săpat în stâncă, pus sub pază, care a înghițit toate speranţele şi aşteptările? O beznă profundă a omenirii? Nu, el este Lumina, creatorul, viețuitorul etern şi stăpânul luminii ce a învins noaptea şi întunericul prin învierea sa. Se lasă seara peste lume; şi dacă nu vă vine să credeţi uitaţi-vă în jur! E noaptea noastră, noi ne-o croim singuri cu propriile noastre mâini! Începe să se lase şi frigul; numai credința poate să grăbească ziua. Avem nevoie de lumină mai mult ca niciodată!
Suntem obişnuiţi să trăim zilnic semnele morţii care ne întristează şi ne strivesc. Ştiri despre oameni morţi, cronici negre din ziare, atâtea violenţe… Purtăm semnele morţii în noi: suferinţă, boală, îmbătrânire, răutate, violenţă, egoism, care duc la moarte…. semnele morţii ne tulbură, ne neliniştesc şi de aceea încercăm să scăpăm de ele prin acea sete de viaţă pe care o purtăm în noi; omul poartă în el dorinţa de a trăi, pentru că omul strigă în întreaga sa fiinţă după viaţă! O, cât tânjim după „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”! Celebrarea pascală este una a luminii şi vieţii, a iubirii lui Dumnezeu faţă de om care este mai puternic decât întunericul şi păcatul, decât moartea. Dumnezeu prin victoria Fiului său asupra morţii îi strigă omului: „Nu vei muri! Nu, tu nu eşti doar o picătură de materie care mâine te vei prăbuşi în neant, în nefiinţă! Tu eşti destinatarul iubirii lui Dumnezeu;tu eşti beneficiarul iubirii lui Cristos, tu eşti dăruit cu viaţa lui Cristos”!
În mod inevitabil în viaţa fiecărui om apar mormântul şi întunericul, dar ele nu au ultimul cuvânt; de aceea facem un pas înainte şi spunem „lumină şi viaţă”! Totul se joacă aici: întuneric – moarte; lumină – viaţă!
Celebrarea învierii este celebrarea luminii şi iubirii lui Dumnezeu şi dacă nu înțelegem acest lucru omul nu este altceva decât un colet expediat de la maternitate către moarte, viaţa este găunoasă şi fără sens, istoria umană este de neînţeles; fără înviere credinţa este doar o iluzie, speranţa o utopie, dragostea doar pomană umilitoare, rugăciunea doar vorbărie goală, sacramentele simple celebrări. Dar dacă Isus a murit şi a înviat, omul este fiu, iubit dintotdeauna de Dumnezeu şi destinat fericirii veşnice, viaţa este un mare dar şi o mare responsabilitate; credinţa este stânca de nezdruncinat pe care ne putem construi viaţa, rugăciunea devine întâlnire, dialog cu semenii şi cu Dumnezeu, sacramentele sunt mijloace de har şi de mântuire.
Luminătorul înviat ne trimite pe străzile lumii noastre, oriunde se află moartea, în mijlocul pădurilor de rachete, pe câmpurile de exterminare, acolo unde acționează mâini ucigaşe, acolo unde omul este încă aruncat la gunoi, ca să strigăm şi să cântăm viaţa şi lumina căci slăbiciunea a ieşit victorioasă asupra puterii, violenţei şi urii. Lumina şi iertarea şi-au luat revanşa în faţa trădării, părăsirii, laşităţii şi meschinăriei.
Cât de ciudată este noaptea lumii! Avem ochi dar nu-i vedem pe cei aflați în nevoi, avem ochi dar nu ne mai spune nimic mâna întinsă în strigăt de ajutor; trecem pe lângă semeni și parcă ochii ne sunt ținuți să-i pătrundem cu privirea; îi zărim dar nu ne mai pasă… nu ne mai lăsăm umpluți de adevărata lumină a celor dragi! Ne-am prea obișnuit cu întunericul și bezna minții înghițind, fără să mestecăm, atâtea materiale cumplit de nocive sufletului. Alergăm deseori în rugăciune printre pajiștile înverzite ale cuvintelor care cer milostivirea și binecuvântarea Luminătorului! Dar câte rugăciuni facem pentru a avea/a fi lumină? Avem nevoie de lumină pentru ochii de carne, pentru ochii rațiunii și pentru ochii credinței; de aceea te rog, Doamne: „Dă lumină ochilor mei ca să pot vedea voia ta în viața de fiecare zi. Dăruiește lumină ochilor mei ca să mă bucur de oameni, de vânt și ploaie, de nori și soare, de lună și stele, de întreaga ta creație! Dă lumină ochilor mei ca să sorb fiecare picătură a grijii tale față de lume! Luminează-mi privirea, Doamne, ca să te pot vedea pe tine în frații mei și cu această lumină a ta să-i pot ridica pe cei căzuți, să le spun un cuvânt celor deznădăjduiți, să le dau o scânteie celor întunecați, căldură celor înghețați, pâine celor flămânzi, să-i mișc pe cei împietriți, să fiu întărire pentru cei cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet, să-i vindec pe cei cu inima rănită și cu încrâncenare pe chip”! Vreau lumină, cât mai multă lumină!
Fără înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi toată arta, toate năzuinţele spre un ideal; zadarnic este spiritul de jertfă, zadarnică orice renunțare, pentru că fără înviere totul sfârşeşte odată cu moartea. Numai în lumina învierii toate acestea îşi primesc sens şi împlinire.
Pentru noi creştinii, Paştele nu are sens dacă nu este o trecere, aşa cum spune Apostolul Paul, de la omul cel vechi la omul cel nou, de la întuneric la lumină, de la pâinea dospită a răutăţii la azimele curăţiei, de la sclavia păcatului la libertatea harului şi a fiilor lui Dumnezeu. Despre această trecere, pe care trebuie să o înfăptuiască învierea lui Cristos în sufletul şi în viaţa noastră, ne vorbesc şi lumânările cu care am mers la biserică în noaptea sfântă. La începutul ceremoniei am aprins lumânările de la lumânarea pascală, care îl simbolizează pe Cristos Înviat. Ce înseamnă lumânarea pascală?
Ne-o spune sfântul Augustin în imnul Exultet: „Iată înţelesul lumânării pascale, pe care am aprins-o în cinstea lui Dumnezeu de la focul binecuvântat: deşi flacăra ei a fost împărţită la atâţia ea nu şi-a pierdut nimic din strălucirea sa. Te rugăm, aşadar, Doamne, fă ca lumânarea aceasta, sfinţită în cinstea numelui tău, să lumineze fără încetare, ca în această noapte să risipească întunericul. Primeşte-o ca pe o jertfă plăcută şi fă-o să strălucească împreună cu luminile cerului. Să o găsească încă aprinsă Luceafărul dimineţii, acel Luceafăr care nu apune niciodată, Fiul tău, Domnul nostru, Isus Cristos, care, ridicându-se glorios din mormânt, şi-a revărsat strălucirea asupra neamului omenesc şi care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor!”
Aceste lumânări aprinse, ţinute în mâini, ne amintesc de cuvintele Apostolului: „Voi eraţi odinioară întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte fii ai luminii” (Scrisoarea către Efeseni 5,8)!
Viaţa noastră trebuie să fie permanent lumină, să se consume asemenea unei lumânări şi să producă lumină de la naştere până la moarte, nu lumină din când în când, o dată pe an, la Paşte, când ne spovedim, pâlpâim puţin şi iar ne stingem căzând în aceleaşi obiceiuri rele, până la anul, când ne spovedim din nou. Să fim lumini în această lume întunecată de păcat, să fim făclii aprinse de Domnul înviat! Lumânare pot fi eu, lumânare poți fi tu atunci când dai lumina ajutorului tău, prin zâmbetul și salutul tău, prin cuvântul tău cel bun; atunci când faci binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău, dăruiește lumina. Fii lumina lui Cristos înviat ce strălucește în întuneric şi noaptea nu te va mai cuprinde!
de Pr. Ioan Balan, profesor la Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” Bacău
preluare din desteptarea.ro